Primul Ironman – fiul meu este și a fost prima mea motivație

12 iunie 2010

Începusem pregătirea propriu-zisă în noiembrie 2009. Eram foarte mândru și motivat pentru că voi concura pentru prima oară în viața mea la o cursă Ironman 70.3. Distanțele la acest tip de competiții sunt de 1.9 kilometri înot, 90 kilometri de pedalat și 21.1 kilometri de alergare.

Aveam deja așteptări. Îmi setasem următoarele obiective: 36 – 40 de minute înotul, 4 minute tranzitul 1 (pregatirea de după înot pentru cursa pe bicicletă), 3 ore pedalatul propriu-zis, tranzitul 2 (pregatirea de la bicicletă la alergat) mi-l imaginasem la 2 minute,  iar alergarea, cei 21.1 kilometri, voiam să-i fac în 2 ore. În total îmi ieșeau 5 ore și 46 minute. Acum cred că a fost un obiectiv prea ambițios, pe care l-am urmărit pe toată perioada de pre-concurs, dar în special în timpul concursului. Însă a avut și aspectele lui bune, pentru că nu am mers „lejer”, să văd cum mă simt. Și nici n-am plecat cu gândul că „trebuie macar să îl termin”. Practic, mi-am pus „zăbală” în gură singur.

Perioada de pregatire, așa cum ziceam, a început în noiembrie și a cuprins, în mare: antrenamente de forță pentru toată musculatura, punând accent pe spate, brațe, picioare și muschii stabilizatori. Fiind la început, am lucrat în circuite de aproximativ două ore pe antrenament, însă ca urmare a obișnuinței corpului, după câțiva ani de „tras de fiare”, căpătam foarte repede masă musculară. În timp, acest lucru s-a diminuat. Apoi treceam la „volume” de bicicletă, alergare și înot. Bineînțeles că înotul mă chinuia cel mai tare. Nu aveam tehnica și musculatura necesară unui înot ușor și eficient. Mulți ani am săpat în apă, am cărat-o, am împins-o, am înghițit-o, înjurat-o, ba chiar implorat-o să se împrietenească cu mine. Mi-au trebuit 6 ani până să încep să cred că toate eforturile mele i-au îmblânzit atitudinea față de mine.
După antrenamentele de forță, a venit perioada de intervale pentru creșterea vitezei. Plănuite toate cu atenție, creștea din ce în ce mai mult intensitatea. Erau antrenamente în care nu mai vedeam limpede (la propriu). Îmi tremurau picioarele sau mâinile, însă nu a existat niciun moment în care să nu învăț câte ceva nou din fiecare antrenament. Cred că ăsta a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri ale antrenamentelor, că descopeream de fiecare dată lucruri noi la mine.

Apoi a urmat începutul coabitării cu mintea mea. Adică mă întrebam „ce fac eu cu mine când pedalez trei ore sau alerg două?”. La început mă plictiseam groaznic, nu aveam răbdare să termin antrenamentul. Apoi, cu timpul, am învățat să îmi educ mintea, fie să nu mă gândesc la nimic, fie să contemplez la peisajul din jurul meu sau la ploaie, soare, nori, etc. Au fost multe situații la antrenamente când mă gândeam la câte o problemă de la birou care mă sâcâia sau la un conflict de natură comportamentală cu câte un coleg, ba chiar vedeam limpede când comportamentul meu era cel necorespunzător și găseam o cale de rezolvare pozitivă.
Dar cel mai important lucru dintre toate a fost motivația, care la început nu mi-a fost foarte clară. Nu știam exact de ce m-am apucat de triatlon. Cu trecerea timpului, unele aspecte s-au mai modificat, altele au ramas nemodificate, exact așa cum erau in prima zi.

Un lucru este clar: fiul meu este și a fost prima mea motivație. Voiam să fiu un tată sănătos, să mă pot juca cu el orice, oricând, fără sa invoc oboseala sau rigiditatea, gen: „Tati, nu pot acum, căci mă doare spatele de la birou” sau „Sunt stresat”. Totodată, voiam să devin pentru el un model, pentru că toți copiii povestesc despre tații lor.

Altă motivație a fost sănătatea. Aveam 103 kilograme, rod al lăsatului de fumat, a unei dureri de spate care m-a chinuit ani buni (în urma poziției de la birou), dar și a unui regim alimentar nu foarte ordonat și sănătos.

A trebuit să iau o decizie care să nu dureze doar două-trei zile. Eram decis să mă schimb, apoi am devenit motivat să mă schimb, apoi am devenit obsedat să mă schimb. Imi doream alt stil de viață. Un stil propriu. Nu doream „panacee” și pasiuni extrevagante sau elitiste, ci voiam să fac sport de anduranță, complex din punct de vedere tehnic, bazat pe re-educarea corpului și a minții. Abia mai târziu, în timp, a venit și motivația pentru performanță.
Cursa aleasă era la Moritzburg, Schoss-Triatlon, care nu figura în circuitul Ironman, dar avea distanțele identice. Era genul de eveniment-festival care durează două zile, unde pot alerga în ștafetă și familiile, chiar și cu biciclete de plimbare, cu coș în față. Era lume multă, veneau spectatori locali, ba erau pregătite și câteva locuri de joacă. Soția mea a făcut rezervările la o pensiune rustică, dotată cu cadă pentru recuperare, loc de parcare și două camere, ca să mă pot odihni. Pe atunci fiecare chestiune avea importanță și seriozitatea duse până la extrem. Acum lucrurile pentru mine sunt mai puțin rigide, păstrându-și importanța, iar ai mei au voie acum să vorbească în jurul meu înainte de cursa J. Alexandru (fiul meu) îmi zicea înainte de competiție că eram „alandala”. Acum nu mai e așa.

Sa nu uit, totusi, de lada frigorifică. Eram sub o atentă supraveghere a lui Cristi Margarit, căruia îi sunt recunoscător pentru îndrumarea și răbdarea pe care le-a avut cu mine în acea perioadă. Este vorba de nutriție. Cu ajutorul său am început să îmi schimb felul de a mânca până când a devenit unul de o altă natură. Nu am ținut niciodată regim alimentar. Programul era totuși flexibil și întelegător, însă Cristi mă îndruma pe termen lung către ceea ce sunt astăzi din punct de vedere nutrițional. Pe vremea aceea veneam cu obiceiuri proaste: multe proteine de origine animală (și multe grătare), combinate cu carbohidrați, puține fibre și vitamine, pâine și panificate etc. A urmat reglarea din aproape în aproape cu alcoolul. Nu-mi erau străine sprițurile. Câte o țuică, whisky și bineînțeles combinațiile de la petreceri. Tot programul lui Cristi mă regla din aproape în aproape fără să îmi provoace mari suferințe la schimbarea modului în care mă alimentam. Dar nu era nici simplu, căci a doua natură se lupta și ea pentru păstrarea drepurilor pe cale de a le pierde.

Să revenim la acea ladă frigorifică: aveam de dus cu mine mâncare sănătoasă și am împrumutat o ladă adevarată care avea și congelator. Țin minte că îmi ocupa jumătate din portbagaj. :)) Lada mea conținea quinoa fiartă, hrișcă fiartă, ouă fierte, câțiva cârnați din porc de mangaliță, slăninuță, jumări (da, da, jumări, ca sursă de grăsime pentru efortul de anduranță), pâine umedă de secară, unt, brânzeturi, iaurt cu 25% grăsime (pe ăsta l-am găsit greu) și nu mai țin minte câte altele, căci lada plină avea vreo 45 de kilograme. De acolo am cumpărat verdețuri pentru salate, iar ceapa roșie de Buzău am adus-o de acasă. Am scos lădoiul din portbagaj pe ușa laterală-spate, căci uitasem acasă cheile de la suportul de biciclete atașat în spatele mașinii.

A fost o aventură în sine să recuperez cheia, pentru că Mitză care participa și el, urma să vină și să o aducă, însă pentru că era brașovean, cheia trebuia să ajungă întâi la Brașov de unde a doua zi pleca el. Am sunat o colegă de la Orange să mă ajute și astfel, cineva care mergea la… Constanța, i-a înmânat cheia unei alte colege care pleca de la Constanța la Brașov cu treabă, iar așa cheia trebuia să ajungă la Moritzburg via Constanța și Brașov. Mitză a ajuns pe bicicleta de la pensiunea unde erau ei cazați în partea cealaltă a orașului, la noi, doar că atunci când a venit și-a dat seama că uitase cheia la pensiunea lor. M-au lasat nervii!

Revenind, aveam suplimente pe care le luam zilnic: minerale, antioxidante, suplimente ajutătoare la eforturi mari și de durată, vitamine etc. Pregătirea cursei din punctul de vedere al suplimentelor și adjuvantelor este pentru mine un ritual de seară, dinainte de cursă, unde gelurile și zemurile au compoziția și locurile lor bine stabilite. Doamne ferească să uit ceva, că sunt debusolat. Spre exemplu, la cursa de la Vegas din 2013 nu am avut geluri pentru alergare crezând că, la un Campionat Mondial, gelurile vor fi din belșug. Uite că n-au fost, iar o bună bucată din cursa mea de alergare am trăit-o într-un stres maxim că voi „lovi peretele”.

Race day

Emoțiile.

Aproape că nu am dormit. Aveam emoții, eram terminat de necunoscutele care puteau teoretic  să mi se întample. Eram stresat de o mie de „dacă” care nu-și aveau rezolvare, dar nici vreun temei realist.

Neprevăzutul

Dimineața am așezat pe suportul de biciclete de pe mașină, Trekul meu, o biță de contratimp pe care am luat-o la mâna a doua, iar după ce am asigurat-o am auzit o bubuitură… era camera de la roata din spate. Am intrat în „panică maximă”. Totul s-a surpat în jurul meu. Tot anul de pregătire, soarta și astrele erau împotriva mea. Totuși, repetasem înainte și schimbarea camerelor, așa că reparația a durat puțin, apoi am umflat roata și-am plecat.

Pregătirea în tranzit

Odată ajuns (trecând și peste stresul parcării), am început să îmi pregătesc echipamentul în tranzit, bicicleta, casca, ochelarii, pantofii de bicicletă, pantofii de alegare, prosop de șters pe picioare, gelurile, băutura izotonică, cureaua elastică cu suporții de bidoane, am verificat presiunea la roți etc. Eram sfătuit ca înainte de cursă să mănânc quinoa cât cuprinde și o lingură mare de smântână (care în timpul înotului se pare că mi-a produs mari neplăceri). Mi-am pus neoprenul (de imprumut și el), casca și ochelarii și eram gata de start.

Startul cu tunul

Toată lumea era în apă, nerăbdătoare de start. Pe vremea aceea și din ce în ce mai puțin după, nu înțelegeam urările din jurul meu: „enjoy the race”. Cum adică „enjoy” când totul e să tragi la „maxim”? (glumesc, desigur)

În apă am avut parte de micile șicane prezente în orice cursa: te împingi cu cel de lângă tine, iar uneori ai impresia că se „urcă” pe tine, când poate mai degrabă se întâmplă contrariul. Primii 300 – 400 de metri nu mi-am regăsit suflul. Prea puțină încălzire, am și plecat „tare”, dar am luat și un ritm cu care nu m-am simțit confortabil. Apoi a fost prima mea lungime de 1.8 km. Nu eram obișnuit cu asemenea distanță. Exceptând Mamaia 2009 și Reci 2009, nu prea înotasem în lacuri, motiv pentru care nu m-am simțit confortabil din dorința mea de a face un timp bun, necunoscându-mi pe deplin capacitățile. Așteptările mele erau undeva la 30 minute, iar când am ieșit din apă trecuseră 42.

Tranzitul 1

Am ieșit din apă, am scos neoprenul până la jumătate și am început să alerg. Eram amețit de la înot și de la ușoarele valuri. Mai mult, eram și „sufocat” de alergarea în neopren (lucruri care se antrenează și ele și mai ales se capată cu experiență).

Bicicletă

Urmau 90 de km de bicicletă pe un traseu total necunoscut. Primii cinci kilometri erau pe piatră cubică. De la zdruncinături a sărit apa din bidonul dintre aero bare cu un salt uriaș și a căzut ca un val direct pe ceasul de pe ghidon, ceas care s-a oprit instantaneu, nu mai vedeam viteza, nu mai vedeam frecvența la pedale, eram, practic, debusolat. Nu mi-am dat seama ce s-a întamplat, m-am oprit, m-am dat jos să verific traductorul de pe roata din față, am scos ceasul, l-am frecat, apoi l-am pus la loc. M-am urcat înapoi pe bicicletă, dărâmat, bineînțeles. Lipsa rațiunii, dorința ca totul să meargă perfect, iar eu să câștig concursul (ha, ha) îmi deformau realitatea. A urmat restul cursei pe un traseu „balonat” în care viteza era fie 37-40 km/oră, fie 25 – 26 km/h. Media propusă de acasă (fără să știu traseul și fără experiență) era de 32 km/oră. Monitorul meu nu arăta viteza medie corect datorită primilor kilometri și nici nu mi-a trecut prin minte să resetez monitorul când a  început să funcționeze, așa că am tras tare la început, apoi trecând în circuit pe lângă aceleași repere îmi dădeam seama că încetinesc. Mi-a sărit lanțul de trei ori de pe foaia din afară, adică spre pedala dreaptă, lucru care m-a facut să cobor, să îl pun la loc, să mă umplu de ulei și să înjur dezamăgit pe mecanicul care îmi ajustase angrenajele.

Dar atunci n-am luat luat în seamă lucrurile rele care mi s-au întâmplat, pentru că eram prea determinat să îmi ating timpul pe care l-am visat, excluzând faptul că experiența mea începea să se construiască cu toate acele (și care vor urma) întamplări. Timpul a fost de 3 ore și 15 minute (eu îmi propusesem 3 ore) și apoi a început să plouă.

Tranzitul 2

Ajuns în zona de tranzit, am căutat febril locul meu de depou, am lăsat bicicleta, casca și pantofii, m-am încălțat de alergare, mi-am luat șapca, mi-am prins cureaua cu bidonașe și geluri și am plecat în „trombă” la alergare.

Primul kilometru a fost horror. Picioarele erau grele, iar ritmul de alergare era neadecvat cu experiența și pregătirea mea din acel moment, însă visam să alerg 5 minute pe kilometru. Cei care aveau deja o tură în față parcă zburau pe lângă mine spre tura 2, lucru mă dezamăgea și mai rău. Asta este, îmi spuneam că voi recupera, am strâns din dinți și am mărit frecvența pașilor după un concurent care era în fața mea. Se pare că această schimbare de la pașii mei de „urs” la un tempo mai ridicat și pași mai mici m-a remontat. Ploua de rupea deja, pantofii mei erau uzi leoarcă, iar trisuitul meu era așișderea. La tura a doua am început să mă uit după ai mei. Așteptam să mă încurajeze, să le fac semn că sunt „mort” dar nu mă las, că…, dar nu i-am văzut. Ploua. E greu să ții un copil de 5 ani jumătate ore în șir și în ploaie. Oana l-a plimbat, l-a dat prin leagăne și toate cele ca să îl distreze, dar până la urmă, uzi fiind, au intrat într-un restaurant să se încălzească.

La tura a treia îmi venea să plâng, însă nu am slăbit ritmul nici un pic, ba din contră, am început să mă rog la Dumnezeu, să îi spun numele lui Alexandru, să îmi pomenesc părinții, dar nu m-am lăsat, am recitat de multe ori niște versuri care le-am compus atunci: „Sunt kilometri pe care i-am înotat, pedalat și alergat, sunt ceea ce sunt datorită tuturor” (mai târziu am imprimat pe un tricou aceste versuri), apoi am încercat să zâmbesc la spectatori și la voluntari.

La un moment dat nu mai puteam să fac nici un pas, apoi după pasul imposibil și pomenirea lui Alexandru, mai găseam forța să continui… și am terminat. A fost o bucurie imensă, nu mai conta că sunt dezamăgit de niște obiective pe care mi le-am pus nerealist, pentru că terminasem. AM TRECUT LINIA DE SOSIRE, AM TERMINAT UN IRONMAN 70.3, și pentru o fracțiune de secundă m-am întrebat: Continui? Răspunsul a fost: DA, DA.

Am trecut linia de sosire cu Alexandru de mână, mândru, satisfăcut, obosit.

Imediat am simțit o durere undeva pe omoplatul drept, m-am dus la oglinda unei mașini să văd ce era, nu am văzut nimic, am rugat-o pe Oana să se uite, aveam o rosătură de la breteaua costumului care „săpase” adânc în carnea mea. Și o contractură pe care o am și în ziua de astăzi. Curios este că până la linia de finish nu am simțit absolut nimic, apoi rana m-a durut patru zile.

Berea de după cursă.

Am plecat cu toții la un restaurant italienesc. Așa, nespălat, doar schimbat cu haine uscate. Alexandru s-a așezat în genunchi pe jos și cu capul pe scaun și a adormit. Eu am băut o bere și am amețit așa de tare căci a trebuit să stau cu capul pe masă cam 7-8 minute. Nu mai băusem alcool de trei luni.

Sentimentul de împlinire, mulțumirea, starea de bine sufletesc, rezultatul unor eforturi de un an, schimbarea modului de viață, de disciplină, sunt sentimentele care mi-au spus ca să continui, că o să merg mai departe, mai disciplinat, mai organizat, mai pregătit. Mai aveam multe de învățat.