In ultimii ani ma tot gandeam daca sa incep sa concurez pe distante si mai lungi, sa ma hazardez acolo unde nu stiam cum este, cum va reactiona corpul meu la un asemenea efort, cat timp suplimentar trebuie sa aloc antrenamentului. Voi putea oare la aproape 58 de ani sa fac asta? Sa las “confortul” curselor si antrenamentelor specifice “half ironnman”, avand o experienta de peste 12 ani si peste 20 de participari?
Ei bine, DA! La inceput pe tacute, apoi explicit, mi-am pus acest obiectiv: sa iau startul intr-o cursa pe distanta Ironman 180.6 (3,8 km inot#180 km pedalat#42,2 km alergare).
Poate cineva, majoritatea, ar intreba: De ce sa faci asta? Esti platit? sau un simplu: esti nebun? Inconstient?
Ei bine, este parte din viata mea, vreau sa duc performanta proprie in sportul pe care il iubesc, atat de sus si de departe cat pot!
Cu cateva conditii obligatorii: sa o fac sanatos, sa nu imi neglijez familia, sa nu imi afecteze jobul (si sa nu cheltui prea multJ).
Restul a fost mentinerea motivatiei, rabdare in a construi, cateva schimbari de tactica de antrenament, nutritie, un plan de cursa bine pus la punct si, bineinteles, consecventa si disciplina de a le respecta. Nu dau nume, insa, sunt sustinut de profesionisti fara de care nu as fi ajuns aici…intreg!
In cursa…
Ei bine, lucrul pe care nu il aveam in control in timpul cursei, pe care nu il antrenasem si m-ar fi putut face sa renunt, era motivatia. Motivatia de a continua pana la sfarsit chiar si atunci cand lucrurile par a nu sta tocmai bine.
Exersez de cativa ani concentrarea constienta a atentiei pe actiuni pe care trebuie sa le fac in acel moment, ma concentrez pe miscare, pe felul in care percep efortul, sa fiu atent sa nu fac greseli de nutritie, sau, cel mai frecvent sa concurez in functie de cum ma simt, sa nu cresc intensitatea cand ma simt bine si apoi sa intru in stare de panica daca nu ma simt bine. Am sadit increderea ca antrenat fiind, cu un plan de cursa moderat, voi reusi sa termin decent. Sa Nu las mintea sa creeze ganduri despre situatii disperate, sa nu hraneasca “balauri” fara motiv.
Si totusi sunt momente cand totul “cade”, sunt fractiuni de secunda care creaza panica, e ceva care doare, sau vad pe indicatoare ca mai am de pedalat 40 km, de alergat 42. La km 10 de alergare aveam deja degetele de la piciorul stang amortite, mi-a trecut ca un fulger prin minte ca nu voi putea sa termin, ca gata asta a fost…Mi-am zis ca trebuie sa fac ceva, sa iau o decizie si m-am gandit sa imi schimb pantofii de alergare cu cei de antrenament. L-am rugat pe prietenul care venise cu mine sa ma sustina (ce noroc) sa imi aduca pantofii din masina la tura urmatoare. Peste inca 11 km mi-am schimbat pantofii, m-a “costat”cateva minute si apoi o incetinire de ritm pentru ca pantofii de antrenament sunt mai grei. Piciorul s-a asezat bine in pantof, “balaurii” au adormit. J
Am vazut concurenti care nu mai puteau, incepeau sa mearga, sa schioapete, sa renunte, nu mi-am lasat mintea sa se duca acolo, deveneam constient concentrat pe respiratie, pe toata munca mea, pe familia mea, pe Alexandru. Nimeni nu voia sa nu termin.
Am inventat versuri despre concentrare si determinare…
Au fost situatii cand ma uitam la ceas, vedeam ca sunt in cursa de 9, 10, 11 ore, ca nu am stat, ca nu am mers, ca mai am inca 3, 2, 1 ore, acolo era greul, si ma trezem, deveneam iar constient ca sunt bine, nu doare, nu sunt epuizat, ca familia mea este alaturi de mine cu gandul si cu dorinta ca eu sa fiu bine. Doamne ajuta!
La km 36 am zis ca pot sa accelerez, sa cresc intensitatea si sa fortez 6 km de final pentru un pic de “glorie”. Si mi-a iesit, am alergat mai tare decat toata cursa, imi veneau lacrimi de bucurie ca termin, ca termin decent, ca termin bine si ca nu mi-e rusine ca m-am bagat la ceva ce nu pot realiza.
Am terminat cu zambetul pe buze, fara sa fiu “rupt”, cu multumirea ca am realizat ce mi-am propus si ca cei de langa mine sunt mandri.
