Cei 10 pași ai mei pentru a fi atlet de triatlon

1. Motivația

Ideea mi-a fost „insuflată”, a copt ceva timp în mintea mea, era o alternanță între a da un nou sens vieții mele și angajamentul la o muncă constantă, disciplinată, cu renunțări la obiceiuri (unele proaste, dar firea noastră câteodată luptă în a le păstra).

Fiul meu, sănătatea mea, o pasiune pe viață, a fi și a mă simți în formă, a arăta bine (la vârsta la care puțini o mai fac), întoarcerea în sportul de performanță, competițiile, satisfacțiile, împlinirea, aprecierea, a fi inspirațional, diferențierea, reprezintă o sumă de motive care m-au determinat să mă „înham” la această muncă. Și rezultatele au venit pe măsură.

Este adevarat că au fost perioade în care mă întrebam de ce fac asta, dacă va fi mai greu, sau mi se va chalange-ui de către alții credința. Nu renunț. Chiar dacă încetinesc ritmul, the ultimate objectiv este să continui, sa trec linia de sosire, cuvantul aban…. nu există.

2. Să mă simt bine

Cred în mine. Sunt încântat. Sunt pozitiv. Trăiesc timp de 24 ore pe zi o viată de atlet.

Mă simt bine și atunci când mă antrenez mai lung sau mai intens. Câteodată doare ceva, dar tot mă simt bine pentru alte motive. În fiecare antrenament, în fiecare cursă, învăț ceva important.

Mă simt bine când sunt pe podium, când sunt printre primii, ma simt bine când nu câștig pentru că devine o promisiune pentru viitor, mă simt bine când oamenii mă aplaudă, mă simt bine când inspir pe cineva, sunt fericit când băiatul meu îmi spune “Bravo, tati!”.

Văd locuri frumoase, oameni-sportivi sănătoși sau oameni spectatori-încântați. Mă simt bine alături de oamenii care fac triatlon, mă simt bine când văd că alții se apucă de triatlon, mă simt fericit când copiii fac triatlon. Mă simt bine când am un echipament „tare”, mă simt bine când am sub 80 kg, mă simt bine când aud „mamă, ce bicicletă are ăsta!” :)

Triatlonul nu are „bară”, „mingea” nu capătă traiectorii norocoase, este o construcție temeinică, milimetru cu milimetru, celulă cu celulă, neuron cu neuron, este constant și temeinic în viața mea și asta mă face să mă simt foarte bine.

3. Controlul medical preventiv, periodic și la nevoie

Corpul meu a trecut prin diferite modificări fizice, hormonale, mentale și regimuri de efort. Am vrut să știu care este starea „mașinii”, pentru că este important să am în permanență ca obiectiv să fiu sănătos. Apoi, în funcție de asta, să știu mai târziu să îmi stabilesc obiectivele de performanță. Lucrul ăsta îl fac cu toți „jucătorii” de la masă: medicul, antrenorul, familia și ambiția mea. De cate ori am încercat să „păcălesc”, am avut dorințe mai mari decât putirințe, am plătit dublu.

Am un medic coordonator, a devenit prietenul meu și eu al lui, am sentimente mari și cuvinte de laudă pentru el. Este cunoscător al corpului, minții și sufletului. Știe să lucreze cu mine (în toate cele) în regimuri de efort potrivite cu vârsta mea, este echilibrat și pasionat al problemeticii sporturilor de anduranță și mă ajută, temperează, încurajează, sfătuiește în permanență. Întreb mereu un medic cardiolog, un edocrinolog, internist, ortoped, nutriționist sportiv. Apoi, periodic, control medical.

În timpul pregătirilor am suferit mici sau mai mari accidentari, ori alte probleme de sănătate (gripă, răceală etc.) care au fost tratate ținând cont că sunt atlet de anduranță: trebuie sau nu trebuie să opresc / diminuez antrenamentele? Este cazul să iau anumite medicamente / tratamente? Împărtășind acest lucru și cu antrenorul pentru a lua în calcul modificările în programul de antrenament.

4. Antrenorul

La mine a fost simplu, așa am început: în pauza de masă, m-am întâlnit întamplător la bazinul unde înotam cu Vlad, care m-a întrebat dacă vreau să mă apuc de tritalon. El a fost primul meu coach, împreună cu el am stabilit obiectivele anului 2009, cea mai importanta cursă în acel an fiind Mamaia 2009. Programul de antrenament, ceva tehnică, sprijinul moral și suportul lui sunt doar câteva dintre chestiunile pe care le-am învățat cu Vlad. Apoi am vrut să cresc la lucruri legate de felul în care fac antrenamentele, pace-ingul și tactica de cursă și am lucrat cu Marius Rus. Apoi Kypros, antrenorul cipriot care mi-a fost alături 3 ani, m-a dus până la Campionatul Mondial 2013 din Las Vegas. Fiind în Cipru, nu mă putea veghea din punct de vedere tehnic, așa că doar îmi trimitea filmulețe sau link-uri despre tehnica celor trei probe. Cu Kypros, în final, nu mai evoluam. Dorința mea de performanță creștea, iar el mă îndruma să rămân la nivelul la care ajunsesem. Totuși, găsesc dificil să te antrenezi cu un antrenor la distanță. Nu te cunoaște și nu te poate customiza. Câteodată ești obosit, iar oboseala are mai multe cauze și feluri: poate fi oboseală de antrenament (atunci trebuia să scad intensitățile), altădată era oboseala dată de serviciu (trebuia să dorm mai mult), iar antrenorul de la distanță nu știe să facă distincție între particularități. Are un program, ți-l trimite, asta este.

Avea dreptate, dar nu lua în calcul determinarea mea de a crește și nici nu mă cunoștea prea bine. Punctul culminant de până aici: Las Vegas 2013. După, o altă viață. Trecerea la alt nivel: constantă.

Urmeaza Flabio, antrenorul din Cuba care a venit în București ca urmare a invitației mele de a antrena în România. Cu Flabio am învățat tehnica, pace-ing, tactica de cursă. Flabio a stat cu mine aproape la toate antrenamentele, m-a consolat, m-a motivat, m-a împins mai departe și mi-a dat încredere că pot mai mult, dar trebuie să „plătesc prețul”. Nu material, bineînțeles, ci răbdare, muncă și echilibru.

Aș concluziona spunand că, în primul rând, „coach” este mai mult decât un antrenor, este doar o parte a lui. Foarte important este că el este persoana care te echilibrează, te susține când poți mai bine, te temperează când ambiția este mai mare decât posibilitățile de moment, nu îți taie elanul, dar nici nu te lasă să te supra-antrenezi și apoi să suferi. Împreună cu el setezi obiectivele realist, plănuiești calea de a ajunge la ele și tot el este și cel care îți ghidează pașii.

5. Obiectivele

Pe majoritatea celor care se află pe calea de început i-am auzit spunând: vreau Ironman. Alții, ceva mai înțelepți, întâi un triathlon Olimpic și abia apoi Ironman. Nici eu nu am fost altfel. În 2010 am concurat, dacă țin bine minte, 1 Ironman 70.3, Full Ironman ștafetă (la cursa de bicicletă), maraton montan Moeciu (la cursa de 14 km), maratonul Piatra Craiului, Half Maraton București, Fără Asfalt Triatlon, Triathlon Challenge Mamaia, Sf. Gheorge Sprint Triatlon, Sfânta Ana Triathlon… la sfârșitul sezonului eram „rupt” de oboseală, supra-solicitat și mă accidentam destul de des. Mi-a hranit egoul, mă simțem un „erou”, dar era prea mult. Am tras prea mult de mine.

Setarea obiectivelor este unul dintre cele mai importante lucruri pentru mine. Vreau ca fiecare an să aibă un obiectiv major și câteva obiective de importanță mai mică. Le-am clasificat în curse de „A”, „B” și „C”, „A” fiind obiectivul major. Spre exemplu, în 2010, obiectivul „A” a fost cursa de Ironman 70.3, în 2011 Ironman 70.3 la campionatele Europene de la Wiesbaden, în 2012 Ironman 70.3 la Kaprun, în 2013 Las Vegas, Campionatul Mondial Ironman 70.3, în 2014 Ironman 70.3 la Zurich, fiecare dintre ele având ca obiectiv timpul de concurs.

Setarea obiectivelor ține cont de mai mulți factori. Vorbind însă de începuturi, să nu omitem sănătatea. De multe ori am sacrificat sănătatea pentru un obiectiv setat nerealist, din dorința de a hrăni egoul sau pentru palmares. Starea fizică a momentului (să nu uităm că aici nu avem „bară”) e foarte importantă. Totul se construiește în timp, în minute, ore, zile, luni, ani (asta daca vrem să fim longevivi).

Chiar dacă pedalez numarul necesar de kilometri pentru o cursă, musculatura (în special cea complementară) nu este matură pentru acest gen de anduranță, pentru că noi venim de cele mai multe ori de la mediul de birou, computer etc.

I-au trebuit ani corpului meu ca să se modifice. Metabolismul, sistemul circulator, inima, toate suferă modificări. Cu alte cuvinte, trebuie să evităm să ne „ardem” prea repede. Obiective sunt în acord cu viața extra-sportivă pe care o avem: birou, stres, obligații, familie, dar și cele strict legate de sport: fizic, mental, experiență, anvergură, anduranță etc. Anul acesta, în 2015, mi-am setat ca obiectiv de tipul „A” să urc la cursele de Ironman 140.6. M-am antrenat 7 ani pentru Ironman 70.3, pentru că asta am descoperit ca fiind motivant pentru mine, la varsta de 49, 50, 51 ani să construiești viteza peste anduranță. Asta este ceea ce m-a motivat și a constituit sursa obiectivelor mele.

6. Antrenamentele – Locurile unde mă antrenez

Am făcut mai multe tipuri de antrenamente, toate cu importanța lor pentru anduranță, tehnică, viteză (sau chiar viteză în regim de anduranță), forță și mobilitate. Mă antrenez 6 zile/săptămână, 2-3 sesiuni/zi, media antrenamentului fiind de aproximativ 150 de minute. În weekend cresc volumele.

Antrenamente de streching și mobilitate fac în fiecare dimineață. O combinație de exerciții dinamice cu exerciții statice și respirații, set de exerciții pe care le consider „mandatory”, în special la vârsta mea. :) Ele au ca scop îmbunătățirea mobilității și elasticității ligamentelor, tendoanelor și mușchilor.

Antrenamentele de forță le fac în regim de circuit: un set de exerciții în două sau trei serii cu elastice, greutăți libere și TRX, folosind greutatea corpului. Folosesc din ce în ce mai puțin aparate sau bare de haltere. Fac alergare pe zăpadă, pe munte, schi de tură, sunt tipuri de antrenamente pe care le fac pentru forță și anduranță. Foarte importante sunt antrenamentele de „core”, pentru mușchii stabilizatori (în general e vorba despre ansamblul de mușchi care sunt responsabili pentru poziția corpului). Acest tip de antrenament este extraordinar de important: pentru că la înot păstrează în apă poziția de „scândură”. Cand pierd această poziție, bazinul se duce in jos. Încercând în continuare să păstrez poziția întins pe apă, se ridică capul și picioarele și așa încep durerile de spate. La bicicletă, spatele se înconvoaie și apar dureri de spate și gât. La alergare, pierd poziția verticală. Corpul ia diferite poziții (mai aplecat de la bazin în față sau pe spate), așa apar mișcările de balans lateral,  iar organele interne sunt presate în cavitatea toracică.

Antrenamentele specifice pentru triatlon le fac urmând un program foarte strict. Acest program este segmentat în etape de tehnică, volume, intervale și apoi modelare pe tipicul cursei care urmează.

Înotul este cea mai tehnică disciplină dintre cele trei. Am făcut înot în copilărie, așa că știam procedeele: bras, liber, spate, delfin, dar cu tehnica de atunci și la vârsta de atunci. Înotul pentru triatlon este diferit de înotul de bazin. Concursurile au loc în ape „deschise”, lacuri, mări, oceane. Startul este la comun, apa este neclară câteodată, valuri mici sau mari, din stânga sau din dreapta (important pentru partea respirației și pentru echilibru), curenți, temperaturi diferite, neopren, sunt caracteristici pe care le antrenez și pe care le acumulez odată cu experiența de concurs. Am înotat în mai toate felurile de ape, temperaturi și trasee, dar mare parte dintre antrenamente se desfașoară în bazin.

Structura lor este în mare parte aceeași: încălzire, sesiunea principală și încheiere.

– încălzirea: 500m mixt (delfin, spate, crawl, spate);

– sesiunea principală este în funcție de stadiul de pregătire, împărțită pe exerciții de tehnică, forță, anduranță sau viteza;

– încheierea, 200 m.

Media distanțelor pe antrenament variază în funcție de tipul de cursă pentru care mă pregătesc: pentru half înot cam 3500m, iar pentru full 4500 m.

La bicicletă, structura antrenamentelor este aceeași: „wup/main session/cd”. Antrenamente tehnice, de forță, de anduranță, de viteză. Iarna, pe home trainer, în subsol sau oriunde mă duc (cameră de hotel, pe marginea unui bazin etc.). Primăvara, vara, toamna, antrenamentele din timpul săptămânii în general sunt mai scurte și tehnice, tot pe home trainer, uneori instalat chiar lângă pista de alergare sau în curte, iar în weekend tura lungă poate fi de la 80 km până la 160 km, cu cățărare sau plat. În funcție de cursa pentru care mă pregătesc, cățărarea sau platul sau combinația potrivită, reprezintă focusul antrenamentului respectiv.

Îmi place să merg în grup, dar nu întotdeauna se potrivesc orele și traseele. Mersul în grup este extraordinar de benefic din multe puncte de vedere. Caracteristicile principale ale „bike course” în concursuri sunt: diferența de altitudine pozitivă (cățărarea), gradele pantelor (atât la urcare, cât și la coborâre), starea drumurilor, felul curbelor la coborâre. Traseul de bicicletă și intensitatea la care merg influențează alergarea de după. Toate acestea influențează tipul antrenamentelor specifice.

Alergarea de triatlon este diferită de cea în care pornești odihnit, alimentat, hidratat. Antrenamentele sunt și ele specifice. O alegare care pregătește o cursă urmează mai mereu după o sesiune de bicicletă (brick). În funcție de felul cursei care urmează, pregătesc și antrenamentele, tehnica, forța (alergare pe munte, în iarbă, zăpadă, nisip), anduranță, intervale de viteză. Între cursele de triatlon alerg curse de semimaraton și maraton. În general în weekend este antrenamentul lung, de la 15km până la 35km. Media săptămânală crește de la 35km până la 60km. Totodată, sunt foarte atent la alimentare și hidratare. Spre exemplu, port centuri cu locașuri pentru bidoane și geluri.

Tranzitul face parte integrantă din concurs. Degeaba înot cu 2 minute mai bine, dacă pierd 3 minute în tranzit, astfel încât antrenez fiecare mișcare care urmează, să îmi dezbrac neoprenul repede, să iau casca de pe ghidon, să o așez și să o leg pe cap. Ochelarii de bicicletă, bidoanele, gelurile sunt atent legate de bicicletă, lanțul este pe foaia mare și un pinion mijlociu, pantofii sunt legați cu elastici de cadru în poziția de plecare. Săritul pe șa, încalzirea pe bicicletă la începutul cursei, memorarea caracteristicilor importante ale cursei, precum și locurile de alimentare. Cand așez bicicleta în tranzit memorez fiecare detaliu, rândul, locul, ce repere îmi arată că bitza mea e acolo (un stalp, un banner, o cladire etc.) astfel că atunci când vin ușor amețit și în grabă din apă, să îmi fie ușor să îmi găsesc și pregătesc tranzitul. Brick-ul înot-bicicletă este parte integrantă din antrenament. Schimbarea mișcărilor, a mediului, a regimului de puls, a grupelor de mușchi este o obișnuință pe care trebuie să o am (asta dacă vreau timpi buni).

Tranzitul 2 (bicicletă – alergare), am vorbit de brick-uri, iar tranzitul efectiv reprezintă alergarea pe lângă bicicletă (de la punctul de intrare în tranzit până la rastel), așezarea bicicletei la locul exact de unde am luat-o, în poziția atârnată de rastel, desfăcut casca (atenție sa nu îmi sară ochelarii pe jos), încălțarea, centura cu geluri, șapca și ieșitul din tranzit. Am văzut greșeli incredibile datorate stării de precipitare date de concurs, lucruri care fac tranzitul 2 să devină un dezastru.

Sporturi complementare

Programul de antrenament este o filosofie ce are la bază reguli generale, la care se adaugă „semnătura” fiecarui antrenor. Dar bineînțeles, găsesc ca fiind foarte important să se țină cont de „subiect”, care nu este un sportiv de performanță ci un „amator”. Un om care are și alte chestiuni pe care trebuie să le țina în echilibru. Și până la urmă, mereu trebuie să îmi reamintesc faptul că pentru mine, triatlonul este o pasiune, un mod de viață pe care vreau să îl trăiesc toată viața mea. Eu m-am antrenat coordonat de antrenori și găsesc că este foarte important, însa fără a avea pretenții de performanță, ci doar de a termina un triatlon, este necesar totuși de un minim de îndrumare.

Locurile în care mă antrenez

Îmi stabilesc locurile în proximitatea casei, biroului sau pe traseele mele. Am abonament la două bazine, alerg în parc și la munte sesiunile lungi și pe stadion pe cele tehnice, intervale sau sesiunile scurte. Pedalez pe home trainer iarna (este o provocare din cauza monotoniei), DN 1, șoselele București – Giurgiu sau București – Târgoviște și la munte, pe Valea Prahovei.

7. Echipamentul

Aveam o bicicletă de șosea Kona, din carbon. Era suficientă. Cu ea m-am antrenat și concurat la început. Un MTB tot Kona, o bicicletă care putea mult mai mult decât puteam eu. Aș putea spune că nu o meritam, dar la chestiuni de echipament discuția devine sensibilă. Am pedalat întotdeauna cu SPD-uri. Este mult mai eficient, dar asta nu înseamnă că și știam să le folosesc.

Aveam, totuși o mișcare de „piston”. Acum folosesc mai multe biciclete, foarte specializate pentru fiecare tip de traseu: MTB, bicicletă de cățărare pe șosea cu angrenaje specifice muntelui, bicicletă de șosea „normală”, plus bicicletă de contratimp pentru curse.

Echipamentul de bicicletă cuprinde: pantalon scurt, strech cu bazon gros, cu bretele, tricou cu fermoar și buzunare la spate, bluză contra vânt și ploaie ușoară și ușor de strâns, apoi pentru vreme rea sau anotimpuri reci, pantalon lung cu windstoper, bluză softshell și tricou mai gros pe corp. Întotdeauna mi-a plăcut să mă îmbrac în straturi pentru confort și versatilitate, educație pe care o aveam de la echipamentul de munte.

Înotul: ochelari, dopuri de urechi, costum de baie, cască, neopren (la începuturi am concurat cu neopren împrumutat).

Alergarea: la început aveam o singură pereche de pantofi de alergare, acum folosesc pantofi de alergare de antrenament pentru asfalt, cei de munte pentru vară, cei de munte pentru noroi sau zapadă, pantofii de cursă (ușori, confortabili, care lasă cât mai puține „urme” pe picioare). Picioarele s-au deformat de la vârstă și alergări și de aceea trebuie să am grijă și să-mi protejez „assetul”. Folosesc și echipament de compresie: jambiere, pantalon scurt și tricou sau maieu.

Concurez în ambele variante, costum întreg, dar și două piese, iar culoarea este în funcție de vreme.

8. Dieta și suplimentele

Am început undeva pe la 94 kg, cu multă masă musculară și grăsime cam 18%. Am început să mănânc altfel, la inceput am scris în fiecare zi ce și cât mănânc, câtă apă beau și cât alcool. Cristi Mărgărit (despre care am mai povestit aici) m-a îndrumat într-un mod în care îi mulțumesc și astăzi.

Mi-a făcut un mic curs de nutriționism, ceva de genul „manualul utilizatorului”, care m-a făcut să conștientizez greșelile pe care le făceam și să urmez calea cea mai bună. Astfel am renunțat la carbohidrații „răi” (pâine albă, dulciuri, zahăr etc.), am început să nu mai combin în aceeași masă carnea cu orezul sau cartofii, am introdus salatele la toate mesele mele, am încetat să mai mănânc la micul dejun mezeluri, am renunțat la prăjeli, junk food, topinguri, am redus alcoolul la jumătate, am renunțat la „șprițuri”, dar toate acestea fără chin, ci conștient și motivat pe masură ce vedeam și simțeam rezultatele. Nu spun că nu mai călcam pe „lângă”, dar în timp acest lucru a devenit controlat.

Aspectul social, totuși, este important. Oricum devenisem „altfel” pentru cei din jurul meu, darămite să mergi la o petrecere și să nu bei nimic ori să mănânci doar morcovi sau salată. Mi-am păstrat, totuși, măsura. Chiar dacă la un party sau grătar mâncam ce era pe masă, făceam asta în altă ordine și cu alte măsuri, știind că este doar o „întâmplare”, iar a doua zi reveneam la normal. Am integrat în meniul meu: quinoa, grâu spelta, orez nedecorticat, linte, hriscă, orz, nuci, migdale, alune (toate crude), multe legume, fructe, am redus carnea de porc, am început să cumpăr carne de vită și pui, ouă sau legume de la „țară”.

Mănânc de 5 ori pe zi. Micul dejun este compus din ouă fierte cu roșii, o felie de pâine de secară sau hriscă cu iaurt sau kefir, m-am „înstrăinat” de vacă și m-am „apropiat” de capră. Gustarea de la 11:00: fructe. Prânzul: pește sau pui „alergat” cu salate verzi, brocoli, tabule (ani de zile la prânz mâncam doradă cu tabule. Mulțumesc Ancuței și Ruxandrei pentru ajutor). Gustarea de la ora 17:00: nuci, migdale, nuci de Brazilia. Masa de seară: pește cu salată, câte-un grătar de vită slab cu quinoa ori orez cu salată.

Suplimentele: am avut îndrumători buni: Cristian Rachitan și Cristi Mărgărit. Am luat și iau suplimente sub îndrumare. Suplimentele sunt susținătoare de efort, cum ar fi băuturile izotonice ce au în compoziție carbohidrați, minerale, săruri și câteva procente de proteină, gelurile pe care le iau în timpul antrenamentelor lungi de alergare, dar și în competiție, începând de după prima oră de bicicletă, respectând un plan bine stabilit. Apoi mineralele: antioxidanți, antiinflamatoare naturale, omega 3, protectoare pentru articulații. Hrana pe care o aleg este și ea bogată în aceste substanțe, dar în perioade de efort și competiție măresc și cantitatea de suplimente.

Beau zilnic până la 6 litri de apă „chioară”, care de fapt nu este chiar „goală”, ci bogată în săruri și minerale. Hidratarea este și ea un capitol important, atât pentru susținerea efortului, cât și pentru hidratarea încheieturilor, discurilor vertebrale etc. În timpul concursului aveam un plan bine determinat de băut apă, ca să nu uit și apoi să obosesc. Nu voiam să beau de sete, când era prea „târziu”, față de momentele când organismul avea nevoie de apă. Totuși, la antrenamente lungi, apa simplă băută însemnă cam 50%, restul fiind izotonice. Întorcându-mă la greutate, acum stau în jurul a 80-82 kg.

9. Refacerea

La început nu îi acordam o importanță prea mare, pentru că recuperarea nu este spectaculoasă, așa cum e antrenamentul însuși. Și berea de după concurs este bună, dar nici pe departe suficientă. Oricât mi-ar fi spus cineva să mă opresc din antrenament și să acord mai mult timp și atenție refacerii, nu îl ascultam. Dar am învățat în timp pe pielea sau, mai mai bine zis, mușchii, tendoanele și ligamentele mele că refacerea este obligatorie. Programul meu de refacere include streching-ul static de după antrenament, întinderi ușoare, care durează 1,5 – 2 minute pe segment, băuturile proteice, dar și cu ceva carbo pentru reîncărcare, plus izotonice. Dușul cald de după antrenament are rolul de a mă relaxa și curăța de trasanspirație, praf, muștele de pe umeri (de la bicicletă, bineînțeles) sau clor.

Masajul săptămânal, presopunctura, masajul de relaxare, băi calde cu sare de Bazna, saună. Mâncarea bogată în nutrienți, apă multă și, bineînțeles, 7-8 ore de somn. La început, până când  mi-am găsit ritmul, dormeam în medie 6,5 ore pe noapte, ceea ce reprezenta minimul posibil și era un echilibru fragil pe termen scurt. Urma fie o noapte prost dormită sau un antrenament de seară și din cauza eliberării de testosteron nu reușeam să adorm. Sau dacă era vreun film, party etc., echilibrul se ducea și urma o accidentare sau oboseală cronică.

In 2010, după multe competiții și recuperare insuficientă, eram obosit cronic. Simptomele oboselii cronice sunt foarte urâte: lipsa de motivare, stare generală proastă, îmi venea să renunț la tot și toate, antrenamentele le făceam din „obligație”, mă văitam de oboseală, dar nu mă înduram să mă opresc și să mă odihnesc.

Și ceea ce am descoperit atunci era că, de fapt, în timpul refacerii, corpul meu se pregătește mai bine, ca urmare a oboselii de după antrenament. De atunci caut echilibrul necesar între a „impinge” lucrurile în antrenament mai sus de limite. Prea mult e mult și prea puțin este insuficient și de aceea contează foarte mult calitatea și felul recuperării. Este un fel de joc pe muchie de cuțit, pentru că eu risc în partea cu „prea mult”, dupa care, daca am exagerat, urmează accidentarea. Costul accidentării este prea mare. „Dobânda” nu este negociabilă, iar contul de profit și pierderi este întotdeauna pe minus.

10. Life balance

Familia, jobul, prietenii, părțile administrative – câteodată este nevoie să delegi anumite chestiuni administrative pentru care să plătești pe cineva. Încet-încet mi-am definitivat „capitolele” importante ale vieții mele: familia, job-ul, sportul, spiritul, casa, relațiile, „ego me mene”. Le-am prioritizat fără o intenție clară la început, dar mai târziu parcă au venit de la sine.

Familia este foarte importantă pentru mine. Lungile ture de sâmbată și duminică le făceam cât mai devreme, astfel încât să fiu înapoi la masa de prânz. Apoi eram „la dispoziția” familei: plimbări prin pădure, bazinul de joacă cu Alex sau un film pe canapea, prieteni etc. În timpul săptămânii nu mă antrenam seara, ci dimineața devreme sau la prânz în ora de masă, pentru ca seara să fiu cu ai mei.

La job începeam să caut să fiu cât mai eficient și organizat: am început să nu mai obosesc și să „import” valorile din sport. Poate începusem să vorbesc prea mult colegilor de triatlon, dar îmi cer scuze fața de ei, era doar pentru că eram la început și foarte mulțumit de începutul meu. Dar am și „molipsit” pe mulți dintre ei, care astăzi continuă triatlonul. Am implicat Orange în susținerea concursului de la Mamaia 2009, parteneriat care este fructuos și ăn prezent.

Sunt și alte lucruri importante de făcut, iar timpul nu era suficient, așa că preferam să deleg anumite chestiuni casnice sau organizatorice pentru care plăteam. Consider și astăzi că e mult mai important să „îți faci timp” pentru lucrurile importante.  Celelalte pot fi rezolvate cu ajutorul (și înțelegerea) familiei sau plătind pe cineva. Este lucrul pe care îl susțin cu tărie: de a crea un echilibru stabil în toate, unele lucruri sunt în centru, iar altele așezate parcă în cercuri concentrice. Caut în permanență un management bun pentru a păstra echilibrul de a ști să pun focus pe unele sau altele în funcție de importanța lor generală sau în unele perioade și momente.