În acest weekend am repetat o aventură care, fiind deja la a treia ediție, are șansa să devină un eveniment „tradițional”: urcarea pe bicicletă a Transfăgărășanului, versantul sudic, până la Cabana Bâlea Lac, apoi participarea la Brașov, a doua zi (duminica), la triatlonul Brașov. Nucleul echipei este format din Marian Pletea, Dragoș Georgescu, Ludovic Robert și subsemnatul. Tură frumoasă, „prietenească”, efort moderat și de care ne bucurăm nespus, atât de faptul că suntem împreună, de glumele „băiețești” și micile bârfe despre noi înșine (doar puțin și de alții), dar și de parcursul de bicicletă care te cam pune la încercare pe distanța de 90 km de urcare și, eventual, cei 50 – 60 de coborâre în partea cealalta.
Seara ne înregistrăm la triatlon, luăm chiturile și mergem la „refacere”.
Pentru mine, evenimentul de anul acesta era unul de „încercare”. Cu o săptămână înainte am luat startul la cursa olimpică din cadrul Campionatelor Europene de la Geneva, obiectivul fiind de „antrenament” mai tare, după o accidentare care m-a ținut în final aproximativ 10 saptamani.
Este prima mea accidentare serioasă. Am reușit să am multiple rupturi musculare ale trapezului și paravertebrațului pe partea dreaptă, al căror efect a produs și discopatie cervicală, în final. Oricum, am învățat multe din această întâmplare. Eram în programul de pregătire pentru full Ironman din Franța, încărcam și încărcam antrenament și intensitate, când, fără să fac nici o „prostie”, a „plesnit”. Am încercat să ignor, însă nu mai puteam să dorm, nu puteam să întind mâna și nu puteam nici măcar să stau în izometrie pentru 30 de secunde. Și stăteam cu capul aplecat spre stânga ca să nu îmi amorțească mâna. Concluzia? Prea mult, într-un termen mult prea scurt. Vârsta corpului, prea multa determinare, prea puțină recuperare, cele mai vechi defecțiuni structurale dobândite în anii de birou, școală, alte sporturi etc. au fost aduse la limita superioară și…
În acest context am revenit la antrenamente și competiții. Mi-am schimbat specificul antrenamntelor cu obiectivul de a nu mă accidenta iar în același loc. Astfel, în loc de creșterea intensității, forței și anduranței, am început să cresc câte puțin, să mențin, apoi făceam pauză și repetam. Am schimbat tot anul competițional: nu am mai participat la Ironman Saint Polten din mai 2015 (unde eram deja înscris), nu m-am mai înscris deloc la Ironman Vichy din august, am mers la Buftea, am participat la triatlon olimpic (încetișor, dar sigur), apoi am concurat la Brșov.
Cum a fost pentru mine triatlonul de la Brașov?
În primul rând, aveam o dilemă de rezolvat: determinarea. Nu știam dacă să vreau să dau tot sau să merg „înțelept”, controlat, fără să mă gândesc la timp sau la competiție. A fost greu.
În același timp, reușeam să îi văd pe alții cu alți ochi, să văd determinarea, ambiția, sacrificiul, fairplay-ul, trișatul, necinstea, prietenia, plăcerea, dar și înverșunarea. Vedeam începătorii, oamenii de „clasament”, „zevzecii” și inconștienții. Până acum îmi vedeam de obiectivul meu, capacitat 100% de zona de puls, tactică, nutriție, timpi etc., iar acum era mult mai greu.
Am pornit la înot în lacul Codlea, cu emoția să nu trag prea tare din „spirit” și apoi să ma accidentez. În primii 400 de metri eram „acolo”, în primul sfert sau treime. Am tras puțin și tocmai mă „certam” pe mine, să ma temperez, că nu contează locul, ci e doar un antrenament mai tare, moment în care îl vad pe Mihai Popescu cu o mimica destul de speriată, strigand: „se îneacă!”, în
fracțiunea de timp următoare, cu creierul pe modul „trage” la înot, a trebuit să iau o decizie care a fost aproape inconștientă. Aveam două soluții: du-te și salvează-l pe om și ajută-ți prietenul sau continuă cursa, cineva este responsabil să se ocupe de astfel de situații și sigur va veni! Decizia a venit din structura mea. M-am întors cei deja 5 – 7 metri, l-am apucat de cap cu o mână, iar cu cealaltă mă țineam la suprafața pe mine și concurentul în dificultate. Au fost minute întregi când doar doi sau trei l-am ținut la suprafață. Luptam din greu să ne ținem pe noi cu el cu tot. Omul era în stare de șoc, nu prea mișca (norocul nostru), dar respira. Am strigat la barcă să vină, însă a durat iarăși câteva minute, fiind departe de locul cu pricina și trebuind să străbată două șuvoaie de înotatori, cei care se duceau spre baliza din stânga și cei care trecuseră de ea și se întorceau.
În final, s-au mai alăturat doi atleți cărora le mulțumesc pentru ajutor. Mă întreb câți atleți care au trecut pe lângă întâmplare în acel timp au și văzut ce se întamplă și au luat decizia să nu se oprească, din orice rațiuni posibile. Pana la urmă, fair-play-ul (însă aici era vorba de viață și de moarte, atât a celui în cauză cât și a celui care l-a atins primul să îl salveze) este mai presus de ambiție și rezultate. Să nu uităm că, oricât de mari atleți suntem (și eu îi incurajez și sustin) sau oricât de mărețe sunt obiectivele noastre (pentru care eu militez), înainte de orice suntem oameni.
Nu judec pe nimeni, nu am acest drept, însă este obligația mea de om, sportiv, manager, tată, soț, prieten, om obișnuit, să militez pentru păstrarea valorilor umane. Atât.
A venit, în sfârșit, barca și am urcat omul în siguranță. Când am iesit din apă am întrebat dacă e bine și da, era bine. L-a preluat o ambulanță, iar la sfârșitul cursei am aflat că Laurențiu (omul în cauză) a reintrat în cursă (sprint) și a și terminat-o.
M-am întors în competiție, printre înotătorii de bras și mi-am făcut propria cursă. Traseul de bicicletă a fost frumos, puțin nesigur, din cauza unor șoferi nervoși, dar majoritatea au fost înțelegători și ne-au oferit siguranță. Traseul Codlea – Râșnov, banal, dar cu trafic auto, apoi „felul principal”, caracteristic triatlonului Brașov: cățărarea Râșnov – Poiana Brașov, acolo unde se clădesc „caracterele” și se leagă „prieteniile”. Coborârea a fost tehnică, curbe strânse și viteze mari ce trebuiau gestionate cu atenție maximă. Iar tranzitul a fost în Piața Sfatului, cu lume multă și aplauze (felicitări spectatorilor!).
Alergarea începe și se termină pe o căldură greu de suportat, mai ales în condițiile în care, apreciez, un sfert din distanță a fost în urcare. Lumea din Parcul Sub Tâmpa, loc în care s-a desfășurat o parte din alergare, era liniștită, mirată, pe alocuri intrigată, dar am văzut și oameni încântați de ceea ce văd. Și iarăși, specific acestei curse, alergarea printre cetățenii care se plimbau pe aleile înguste, care cu iubitul sau iubita, care cu landoul, sau căruțul, role, fete, băieți, oameni în vârstă…pastoral, ceea ce îți permitea o alergare de plăcere, în niciun caz de „clasament”. Pe străzi iar am găsit șoferi nervoși că sunt opriți câteva minute de poliție ca să treacă alergatorii. Dar, cu toate astea, parcă au fost mai multe aplauze și încurajări. Mi-am auzit numele de mai multe ori de la spectatori, i-am încurajat și eu pe ceilalți concurenți, deopotriva cei de clasament, dar și pe cei pe fața cărora se vedea efort mare și dorință de a termina.
Felicit numărul mare de voluntari care au fost pe tot parcursul traseului, organizatorii, pentru locație și, în general, pentru organizare, dar și concurenții de toate felurile.
Eu… ușor dezamăgit de rezultat, extrem de fericit că am contribuit la salvarea unei vieți, îmi analizez balanța de competitivitate, rezultate, satisfacție clasament / siguranță, sănătate, sport pe termen lung sau satisfacții de altă natură.
Toate cele bune!
